Browsed by
Tag: road trip



O sâmbătă de vară în Sibiu

O sâmbătă de vară în Sibiu

Deși suntem aproape în decembrie, mai am totuși o singură poveste despre azi-vară de spus, mai exact despre o sâmbătă la început de septembrie. Îmi doream de foarte mult timp să merg în Sibiu, ne oprisesem în el o singură dată să mâncăm, într-o seară de iarnă când ne întorceam din București. În sâmbăta asta despre care vă povestesc, voiam să facem un road trip, nu știam exact unde, dar după ce ne-am înșirat unul altuia câteva opțiuni în jurul Clujului, am realizat amândoi că voiam să mergem într-un oraș, deci era oportunitatea perfecă să vedem în sfârșit Sibiul.

Am pornit de dimineață și am ajuns în jur de ora 12, loc de parcare am găsit destul de ușor pe strada 9 Mai (efectiv m-am plimbat pe Google Maps să văd cum se numește). Am mers apoi printre străduțe pietruite și case colorate și am urcat prin Piața Aurarilor până în Piața Mică.

20160903_131227-medium20160903_131415-medium20160903_131629-medium20160903_131612-medium

Am prins și ceva târg, ne-am plimbat puțin printre tarabe și apoi ne-am oprit la Nod să bem o cafea (ne-a recomandat cineva locul și cafeaua a fost bună). Nu aveam nici un plan, dar în timp ce ne sorbeam cafeaua, am observat Muzeul Farmaciei chiar lângă noi, așa că am zis că de ce să nu începem de aici?

Am intrat în muzeu și am fost întâmpinați de două doamne foarte simpatice. De la ele am aflat că ne putem lua bilet unic de vizitare, adică un bilet care costă 45 lei și cu care putem vizita nu doar Muzeul Farmaciei, ci încă alte 7 muzee. Nu am reușit să le vizităm pe toate pentru că am stat doar o zi, dar mi-am calculat ulterior dacă mi-am scos banii pe cele vizitate și da, pot să zic că am ieșit mai ieftin cu biletul unic, deci merită (dacă stați un weekend întreg cu atât mai mult).

Muzeul Farmaciei a fost deschis în anul 1972 și conține peste 6600 de piese. Este singurul muzeu în care am avut voie să facem poze (în celelalte am fi putut contra unei taxe care mie sincer mi s-a părut prea mare, 120 lei parcă). Este un muzeu relativ mic, dar mi-a plăcut foarte mult, am văzut multe piese vechi, unele foarte valoroase și mi s-a părut destul de inspirațional. Știu că există un muzeu al farmaciei și în Cluj, nu am reușit niciodată să-l vizitez din cauza programului de vizitare imposibil. Mă mulțumesc cu acesta din Sibiu care e foarte bine organizat.

20160903_141238-medium20160903_141245-medium

20160903_141250-medium20160903_141255-medium20160903_141401-medium20160903_141411-medium

Mai departe am ales Muzeul de Istorie Casa Altemberger care cred că a fost preferatul meu dintre toate cele vizitate. Este o clădire mare care cuprinde multe secțiuni, din fericire este un domn simpatic acolo care te îndrumă. Partea mea preferată a fost zona preistorică, mi-a plăcut foarte mult cum a fost recreată atmosfera și mi s-a părut ușor de înțeles cum trăiau oamenii în acea vreme, care e de altfel motivul principal pentru care aleg muzeele de istorie. În rest îmi amintesc că am mai vizitat câteva săli cu arme, un fel criptă și un tezaur. Aici am găsit și un domn, dintre cei care supraveghează sălile, care chiar ne-a povestit multe lucruri despre obiectele de acolo, ceea ce am apreciat.

20160903_152717-medium

Mai departe am vizitat Palatul Brukenthal care a inclus Galeria de Artă Europeană, Galeria de Artă Românească, Muzeul de Artă Contemporană, Expoziţia de Ghipsuri, Cabinetul de Stampe, Cabinetul de Cartografie şi expoziţia Gothic. Cele două galerii de artă sunt super frumoase și chiar merită vizitate. Amândouă sunt foarte mari și au multe, multe picturi, printre care unele foarte valoroase. Cele pe care le rețin cel mai bine sunt cele ale lui Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu sau Ştefan Luchian, poate pentru că am învățat despre ele la școală, în generală, așa că a fost impresionant să le văd în realitate. Și Muzeul de Artă Contemporană mi s-a părut foarte fain, chiar am stat la fiecare piesă și am încercat să o înțeleg, mi s-au părut foarte interesante. Peste Expoziția de Ghipsuri și Cabinetul de Stampe am trecut repede, mi s-au părut cam plictisitoare, iar celelalte două mi se par niște improvizații. Cel mai dezamăgitor mi s-a părut Cabinetul de Cartografie, unde nici măcar nu era vreo hartă, doar niște texte despre muzeu. Măcar am putut vedea grădina interioară care e drăguță.

20160903_153159-medium20160903_161712-medium20160903_161715-medium20160903_162855-medium

Am mai făcut o scurtă oprire la o expoziție temporară cu reptile, de unde chiar n-am poze, iar apoi ne-am plimbat puțin prin zonă, printre tarabele din Piața Mare, am văzut și o catedrală, toate astea în încercarea de a găsi un loc în care să mâncăm.

20160903_142342-medium20160903_142529-medium20160903_142723-medium20160903_162901-mediumAm ales întâi un restaurant de pe TripAdvisor cu review-uri pozitive, dar pe când am ajuns acolo am văzut meniul afișat la intrare și prețurile erau mai mult decât extravagante (adică toate restaurantele din centrul Sibiului mi s-au părut scumpe oricum, dar ăsta era exagerat). Apoi mi-am amintit de un alt restaurant care mi-a fost recomandat mai demult de niște prietene, am mers acolo dar era ceva nuntă. Ne-am întors în Piața Mică și ne-am așezat la întâmplare pe o terasă unde am așteptat în jur de 20 de minute și nici măcar nu ni s-au adus meniurile. Eram deja foarte obosiți și destul de înfometați, până la urmă ne-am oprit la Crama Sibiană, adică fix locul în care am mâncat anul trecut, unde aveau un meniu super plictisitor, dar măcar aici ne-a servit cineva și mâncarea a fost cât de cât ok.

Mi s-a părut că Sibiul stă foarte bine la capitolul atracții turistice și muzee, mi-au plăcut majoritatea dintre cele pe care le-am vizitat, mi s-a părut faină ideea cu biletul pentru toate, am văzut niște lucruri faine. Mi se par frumoase și piețele (cred că trebuie să fie super târgul de Crăciun, o dată trebuie să-l vizitez și pe el), clădirile și străduțele. La capitolul mâncare și servicii în restaurante, stă foarte prost, cel puțin din punctul de vedere a unui turist care nu a apucat să facă cine știe ce research înainte. Dar mă bucur că am putut să-l bifez în sfârșit și pe ăsta pe lista de vizitate.

Durmitor National Park

Durmitor National Park

A fost de-ajuns să văd o singură poză cu Durmitor National Park ca să știu că vreau să fie o destinație în road trip-ul nostru. Aș fi vrut să îi ofer două zile, însă asta ar fi însemnat să sacrificăm din zilele petrecute la mare și am renunțat la idee. Am ales să ne cazăm în Zabjlak oarecum aleatoriu, dar din câte am înțeles e cam și cea mai populară localitate din zonă (e foarte aproape de intrarea în parc). Parcul acesta se află în patrimoniul UNESCO, curpinde multe lacuri, râuri, peșteri, muntele și superbul canion Tara, care are cel mai adânc defileu din Europa.

Însă înainte de a ne clăti ochii cu frumusețile despre care v-am povestit mai sus, am o mică poveste despre cazare. Am rezervat cu vreo două luni înainte Golubovic Apartments de pe booking (vă zic care e să știți de ce să vă feriți). Dintre toate cele 5 cazări în care am stat vacanța asta, aceasta a fost singura la care nu am corespondat cu proprietarul înainte. Nu aveam nimic important de întrebat și nu mă gândeam că vor exista probleme, însă consider că a fost o mare greșeală din partea mea și de acum înainte voi trimite întotdeauna un mail înainte de a merge undeva. Am ajuns la proprietate (avea un semn mare cu numele, deci știam că asta e), iar acolo era doar o bătrânică cam ciudățică care nu vorbea o iotă de engleză și nu ne-am putut înțelege nicicum. I-am arătat pe telefon rezervarea de booking și ne-a dus într-o cameră. Două minute mai târziu au venit niște turiști care ne-au spus că aia era camera lor (și într-adevăr așa era, ne-au arătat rezervarea de pe booking).

Turiștii păreau a fi din Muntenegru pentru că se înțelegeau cu doamna, dar vorbeau bine engleză așa că i-am rugat să ne ajute. Au vorbit ei cu bătrânica și ne-au zis că o să ne ducă la cameră. Am urmat-o și a început efectiv să bată la toate ușile și ce să vezi, toate erau ocupate. Până la urmă am ajuns la un vecin. Nu m-a deranjat neapărat asta, cazarea a fost ok, erau cam aceleași condiții, aceeași locație, același preț. Faza nasoală a venit a doua zi dimineață, când am primit un mail de la booking cum că nu ne-am prezentat la cazare. Poftim?! Bineînțeles că telefonul proprietarului de la Golubovic era închis deci n-am avut efectiv ce să facem (am trimis și noi un mail la booking la care nu am primit răspuns). Vestea bună e că nu mi-au luat bani sau ceva, deci nu m-am stresat mai departe de atât, însă mi s-a părut neplăcut oricum.

Cât despre cazarea în care am stat a fost ok, nu departe de centru, la vreo 5-10 minute de mers cu mașina până la intrarea în parcul național, am avut parcare, decorul se voia să fie ceva vintage, dar era vintage mai mult în sensul de vechi, dar măcar a fost curat 😀 Patul a fost confortabil, am avut apă caldă, tot ce contează pentru o noapte. În schimb wi-fi-ul n-a prea funcționat, îl prindeam doar în curte.

Acum să trecem la niște aspecte mai frumoase. Din Zabjlak cam trebuie să mergi cu mașina până la intrarea la Durmitor National Park (de fapt nu-s sigură că trebuie, s-ar putea să se ajungă destul de ușor și pe jos). Locuri de parcare sunt destule. Intrarea e 3 euro parcă. L-am întrebat pe băiatul de la bilete dacă are o hartă, avea, dar era scumpișoară (10 euro sau ceva de genu), dar m-a sfătuit să nu o cumpăr că nu e nevoie, trebuie doar să urmez traseul în jurul lacului.

Adevărul este că noi am ajuns destul de târziu după ce am pierdut o grămadă de timp cu cazarea, deci în jur de ora 18. Atracția principală a fost Crno Lake sau Lacul Negru (un lac glaciar), iar pe mine cel mai mult m-au impresionat munții din spatele lui, a căror vârfuri străpungeau norii.  De fapt, eram atât de aproape de nori, încât părea că e înnorat. Dacă aveți de gând să vizitați această zonă, vă recomand niște haine groase în bagaj pentru că e foarte răcoare, mai ales seara. Se pot face diverse trasee așa cum vă spuneam, de diverse durate. Noi l-am ales pe cel mai scurt, care merge în jurul lacului.

În afara de a face efectiv drumeții, e un loc foarte bun pentru privit păsări sau căutat diverse plante pentru că este foarte recunoscut pentru biodiversitatea incredibilă pe care o are. Mie mi-a plăcut pur și simplu să mă simt atât de aproape de natură și să respir aerul acela rece și curat.

În Zabjlak ne-am hotărât foarte greu unde vrem să mâncăm. Până la urmă am ales tot ceva Irish Pub (nu mai țin minte cum se numește, oricum, v-am zis că noi tot la astea tragem). Nu aveau super multe beri, dar măcar aveau wi-fi 😀 Am încercat o pleșcoviță umplută (cu bacon, cașcaval și castraveți murați), cu toate că la gust semăna mai mult a carne de mici (din care se face cevapi) decât ce am încercat până acum în Serbia sau Croația. Nu știu dacă așa se face în Muntenegru sau doar în localul ăsta. A fost bună, un pic sărată pentru gustul meu din cauza umpluturii. Și am vrut să încerc și un vin produs în Muntenegru, l-am întrebat pur și simplu pe ospătar care din vinurile din meniu e din Muntenegru și mi-a adus un Chardonnay. Marian a încercat o bere locală la draft.

A doua zi dimineață ne-am întors la canionul Tara. Spun ne-am întors pentru că mai trecusem pe aici și în ziua anterioară, dar nu ne-am oprit pentru că am crezut că o să fie aproape cazarea. Dar Zabjlak e cam la 40 de minute de pod. Acesta a fost practic un ocol în drumul nostru, pentru că apoi ne-am întors înapoi prin Zabjlak să mergem mai departe, dar chiar nu mi-a părut rău.

În zona podului există doar niște parcări private ale unor moteluri, dar sunt mari și ai voie să parchezi dacă stai pe terasă și-ți iei ceva. Pentru că era dimineață noi ne-am luat niște cafele, care surprinzător, nu au fost la suprapreț. Fotografia următoare am făcut-o stând la masă, doar ca să știți ce priveliște aveam în fața ochilor:

În zona aceasta se pot face o mulțime de sporturi extreme de la rafting la zip lining, sau dacă vreți pur și simplu să admirați priveliștea ca și noi, puteți face o tură dus-întors pe pod (are trotuare pe ambele părți, deci e sigur). În jos se vede râul Tara.

Vă recomand Durmitor National Park dacă sunteți iubitori de natură (este absolut impresionantă), dar să aveți grijă la cazări. Cred că ar fi ușor de găsit și dacă nu rezervați înainte, poate chiar mai puțină bătaie de cap.

Road trip – Serbia și Muntenegru

Road trip – Serbia și Muntenegru

Și anul acesta am ales tot un road trip pentru vacanța de vară. De data aceasta doar noi doi, 12 zile prin Serbia și Muntenegru. Am avut o vacanță completă în sensul că am avut parte și de mare, și de munte, orașe vechi, orașe noi, peșteri, sat, liniște, agitație, relaxare și drumeții. Am încercat să facem aceasta vacanță mai pe low cost, pentru că avem o altă prioritate financiară acum. Am multe articole de scris, cu multe poze și amănunte din fiecare locație, dar m-am gândit să încep cu un articol mai general despre traseul nostru și câteva sfaturi pentru o călătorie prin aceste două țări.

Traseul

Înainte să hotărâm unde vom merge, tot ce știam e că vrem să ajungem undeva la mare, preferabil într-un loc nou. După zile întregi de cercetări, verificat prețuri, comparat, am ajuns la concluzia că Serbia și Muntenegru sunt cea mai bună variantă pentru noi. Știam deci că vrem sa ajungem la mare în Muntenegru, însă drumul e lung și dintre noi doi doar Marian are permis, eu am doar rău de mașină, deci am încercat să împart drumul în cât mai multe bucăți.

Pentru prima oprire am ales un oraș din Serbia, al doilea ca mărime după capitală și anume Novi Sad.

Pentru a doua oprire m-au convins fotografiile cu Durmitor National Park, așa că am căutat o cazare în apropriere și am ales Zabljak, în Muntenegru.

Să alegem stațiunea de la mare a fost mai complicat. Inițial am rezervat un apartament în Tivat. Mi-a plăcut ce am găsit, am văzut că e aproape de Kotor pe care am ținut neapărat să-l vizitez, eram mulțumită. Și deși planific vacanța asta de vreo două-trei luni, cu 10 zile înainte de plecare m-am lăsat influențată de diverse păreri, articole și poze cum că în Tivat nu ar fi plaje. Mi-am anulat rezervarea seara târziu, obosită fiind și am luat alta în Sveti Stefan. A doua zi am descoperit că acesta e o stațiune extrem de scumpă (50-75 euro un șezlong pe zi) și deja era prea târziu pentru anulare gratuită. Am trimis totuși un special request pe booking și din fericire cei de la proprietate au acceptat să anulez totuși fără să mai plătesc. Deja la capătul puterilor după un roller coaster emoțional (s-au întâmplat și alte lucruri între timp de era să anulăm vacanța de vreo două ori și să-i schimbăm premisele de vreo trei), și deja fiind foarte târziu, am ales Sutomore. Apartamentul ok, prețuri în stațiune ieftine, plajă, astea au fost toate lucrurile care m-au interesat. Nu știu neapărat dacă a fost cea mai bună decizie în final, dacă aș fi să realeg acum cred că aș fi rămas la Tivat, dar până la urmă ne-am adaptat noi la condiții ca să avem o vacanță reușită. Eu am rămas cu două lucruri: ascultă-ți întotdeauna primul instinct și nu lua decizii importante sunt influența oboselii.

Am stat 6 nopți la mare, timp în care am vizitat și orașul vechi și cetatea Bar

Tivat

și bineînțeles Kotor

La întoarcere ne-am oprit la munte, de data asta în Serbia, în Zlatibor (așa se numește și stațiunea și muntele)

Și am încheiat vacanța cu două zile în Belgrad.

Voi povesti despre fiecare mai pe larg în articolele viitoare.

Drum și taxe

Am citit o grămadă de povești înainte să pornim despre dificultatea acestui traseu, dar în mare parte aș zice că-s doar povești. Pe cea mai mare porțiune drumul a fost foarte ok, mai ales în Muntenegru, unde nu mi s-a părut nici pe departe atât de periculos pe cât mă așteptam. Dar priveliștile chiar sunt minunate. În Serbia este munte doar în zona de sud, în rest e câmpie și destul de plictisitor. Limitele de viteză sunt într-adevăr mai mici ca în România și e plin de polițiști cu radare, dar noi am încercat să respectăm toate regulile de circulație și din fericire nu ne-a oprit nimeni.

Taxe nu prea sunt, doar pe o porțiune mică de autostradă în Serbia și la tunelul de 4 km din Muntenegru.

Granițe

Deși în plin sezon, majoritatea granițelor prin care am trecut au fost destul de libere. Cred că doar la întoarcere între Muntenegru și Serbia a fost coadă, dar a mers foarte repede. Chiar dacă nu sunt în UE, pentru o vacanță scurtă poți circula în ambele țări doar cu buletinul (am avut și pașapoartele cu noi pentru orice eventualitate, dar nu le-am folosit).

Chiar la intrare în Serbia la începutul vacanței, doamna de la Vamă ne-a spus că urmează control. Dar nu ne-a mai oprit nimeni și ne-a lovit paranoia că nu ne-am oprit noi unde trebuie și că probabil ne caută toată poliția din Serbia ca pe niște fugari :)) Abia când am trecut din nou granița și nu ne-a zis nimeni nimic ne-am mai liniștit.
Și la intrare în România a mai fost control, dar doar ne-au întrebat unde am fost și dacă avem la noi alcool sau țigări (țigările în Serbia sunt la jumătate de preț, probabil se caută traficanți). Înaintea noastră era o mașină cu numere de Timișoara cărora chiar le-a verificat portbagajul, dar la noi s-a mulțumit cu răspunsurile.

Declarația de ședere

Am vrut să vorbesc puțin și despre subiectul acesta pentru că este unul care m-a frământat foarte mult înainte să plecăm. Atât în Serbia, cât și în Muntenegru, legislația spune că turiștii străini trebuie să se înregistreze la poliție pentru orice ședere mai lungă de 24 ore. În mod normal, unitatea de cazare este cea obligată să vă înregistreze, iar apoi trebuie să vă dea ceva hârtii înapoi cu dovada. Lucru care s-a și întâmplat de altfel în Muntenegru. Problema este că noi ne-am cazat în apartamente, nu în hoteluri sau pensiuni, și lucrurile intră într-o zonă gri aici. Cum în Belgrad am stat mai mult de 24 ore, l-am întrebat pe proprietarul apartamentului în care am stat despre asta și mi-a zis să nu-mi fac griji, că poliția nu e strictă. Evident, mi-am făcut mai multe griji :))
Concluzia e ca nu ne-am mai înregistrat până la urmă în Serbia. Din fericire, nu ne-a întrebat nimeni nimic. Nu vă recomand neapărat să faceți ca mine 😀

Bani și prețuri

În Serbia, moneda folosită este dinarul, pe care o să aveți surpriza să nu-l găsiți la nici o casă de schimb valutar din România, dar nici invers (adică să schimbați lei direct în Serbia). Să te duci cu euro și să-i schimbi acolo nu e neapărat cea mai bună soluție, pentru că ieși în pierdere. Varianta ideală este să mergi cu cardul și fie să plătești cu el unde se poate, fie să scoți direct de la bancomate în dinari. În Muntenegru e foarte simplu, moneda lor e euro.

Prețurile în ambele țări sunt destul de mici. Depinde și de produse. Per total, aș zice că sunt un pic mai ieftine decât Clujul. În Muntenegru zona de pe litoral e evident mai scumpă, dar relativ la restul Europei, tot ieftină. Cum vă spuneam, țigările sunt la jumătate de preț, motorina aproape la fel, insignificant mai ieftină. În Sutomore am găsit felii de pizza foarte mari și bune între 80 cenți și 1,50 euro și cel mai pont a fost înghețata, foarte foarte bună (am găsit chiar gelato adevărat), 3 globuri la 1 euro (!!!!). În schimb ce mi s-a părut extrem de scump au fost loțiunile de plajă, cam la dublu preț față de Cluj. Pe plajă în Sutomore două șezlonguri și o umbrelă sunt 10 euro pe zi.

 

Alte lucruri de adăugat ar fi că ambele țări mi s-au părut destul de sigure, cel puțin la fel ca în România. În schimb foarte puțină lume vorbește engleză, mai ales în Muntenegru. Nicăieri nu am mai avut acest sentiment de frustrare că nu mă pot înțelege aproape deloc cu un alt om. În Muntenegru partea de natură și peisaje e superbă, însă în Serbia oamenii mi-au plăcut mai mult și mi s-a părut o țară un pic mai civilizată. Mâncarea e excelentă și ieftină în ambele.

Road Trip: Sighișoara

Road Trip: Sighișoara

Săptămâna aceasta a fost în sfârșit vară și cum am prins și weekend lung, ne-am gândit că neapărat trebuie să mergem undeva. Am ezitat între Sighișoara și Sibiu, însă pentru că ne-am trezit târziu și în Sibiu mai era încă FITS, deci slabe șanse să mai găsim o cazare ok, am rămas la Sighișoara.

Eu am mai vizitat-o de câteva ori ca scurtă oprire când mergeam cu ai mei la mare. Marian nu a văzut-o până acum, deci ne-am pregătit pentru atmosfera medievală.

Ne-am cazat la Pensiunea Joker pe care am rezervat-o de pe booking. Știu că v-am obișnuit să pun poze cu cazările din vacanțe, de data asta n-am mai apucat să fac, dar fotografiile de pe booking sunt destul de aproape de realitate. O pensiune destul de simplă, ce ne-a interesat pe noi a fost să fie aproape de cetate, să fie curată, să avem baia noastră și parcare și toate au fost bifate. Proprietarii au fost drăguți, ne-au pregătit camera chiar dacă am ajuns mult mai devreme. Deci ne-am lăsat lucrurile rapid și am pornit la explorat.

Deși dacă o iei pur și simplu pe strada principală ajungi foarte repede în cetate, nu știu de ce ne-am gândit noi că ar fi o idee bună să o luăm pe niște scări foarte înalte și abrupte care ne-au dus direct la Biserica Din Deal.

A fost tot excercițiul fizic de care am avut nevoie vreodată. Despre Biserica Din Deal și toate celelalte obiective turistice din Sighișoara o să vă povestesc în articolul viitor. Am coborât apoi pe Scara Școlarilor pe care mă tot prosteau ai mei când eram mică să-i număr treptele și să observ că-s mai multe la urcare decât la coborâre.E adevărat că-mi ieșeau numere diferite, din motive foarte logice, dar îi bănuiesc pe ai mei că doar voiau sa ne dea ocupație vreo juma de oră.

 

Am ajuns apoi în Piața Cetății unde era frumos și cald, mulți turiști, atmosferă de vacanță cu iz medieval.

Ne-am oprit la o terasă să ne răcorim și alegerea mea a fost cidru rece, mi s-a părut o băutură potrivită pentru acest loc. Am fost un pic dezamăgită că peste tot am primit doar trei cubulețe mici de gheață, din câte am înțeles de la un ospătar simpatic i-a cam luat prin surprindere valul de turiști din weekend și n-au făcut destulă.

Apoi a umat o serie lungă de mai multe plimbări prin cetate. Am vizitat toate turnurile despre care o să vă povestesc altădată, mi-a plăcut vederea de sus pe care am putut-o vedea din mai multe locuri și micile amenajări cu băncuțe la umbră, perfecte ca să te odihnești.

Sighișoara e locul perfect pentru plimbare, însă din păcate toată cetatea e relativ mică și o poți vizita în întregime într-o jumătate de zi. Cum noi am avut o zi întreagă, pe la ora 14-15 nu prea știam ce să mai facem. Ne-am oprit să luam masa la un restaurant, am nimerit un meniu destul de demodat și mâncare mediocră. Din păcate scena localurilor a fost destul de dezamăgitoare.

Pentru că arșița era deja insuportabilă ne-am retras la pensiune pentru un duș răcoros și un somn după-masă. Pe la 18 când încă era foarte cald, dar măcar soarele s-a mai ascuns un pic și bătea un vânt ce vestea furtuna, am ieșit din nou la o plimbare. După încă o tură de cetate ne-am oprit pe o altă terasă unde am mâncat o ciorbă de fasole în pită (măcar asta a fost bună) și am ascultat ceva piesă a suporterilor de fotbal pe repeat. Încă o plimbare, o cafea fierbinte și proastă, plimbare, terasă în Piața Cetății pentru un cidru și o bere și așa am încheiat seara. Aproape imediat după ce am intrat în camera noastră, a început și ploaia.

Concluzia mea despre Sighișoara e că este frumoasă și merită văzută, însă nu știu dacă m-aș mai întoarce vreodată să stau o zi întreagă. M-aș mai opri în trece spre alte locuri să mai fac o plimbare prin cetate.

 

Oradea

Oradea

Nu e prima dată când am ajuns în Oradea, dar e prima dată când o vizitez. Am mai trecut odată prin oraș, acum vreo 5 ani, însă am stat atunci prea puțin ca să văd ceva, plus că eram acolo în interes profesional. De data aceasta însă am pornit de dimineață din Cluj într-o frumoasă zi de sâmbătă cu intenția de a vedea Oradea pentru o zi întreagă.

Ne-am cazat la Casa Mignon, pe care am gasit-o pe booking. Plecarea asta a fost una destul de spontană, am căutat cazare abia cu câteva zile înainte, așa că nu mai erau disponibile prea multe opțiuni. Am vrut o locație cât mai apropiată de centru și parcare inclusă. Casa Mignon a fost cam la 10-15 minute de mers pe jos din centru, deci destul de ok. Mi-a plăcut că a fost curat, în rest camera a fost destul de simpluță, dar am avut tot ce ne-a trebuit, baia a fost super ok, wi-fi bun, este și un restaurant cu terasă la parter, noi n-am mâncat aici, dar am auzit că e ok și mâncarea. Ce nu mi-a plăcut a fost căldura îngrozitoare de după-masă care a durat pe tot parcursul nopții. Aerul în cameră a fost sufocant, mai ales că era abia aprilie. Ce-i drept, exista un aparat de aer condiționat, dar n-am primit telecomanda la el (probabil din considerentul că era încă primăvară). Și al doilea lucru care nu mi-a plăcut a fost perna prea mică, ok pentru dormit, dar nu prea puteai să te uiți la TV sau să stai pe net (până la urmă mi-am pus plapuma sub cap, că oricum era prea cald să mă învelesc). Ah, și la TV singurul program care mergea ok era Paprika și desenele animate.

Primul lucru pe care am vrut să-l facem în Oradea a fost să mergem să mâncăm, așa că am apelat la un prieten orădean de-al lui Marian să ne îndrume și așa am ajuns la Rivo. Mi-a plăcut super mult locația, pe malul Crișului, o terasă mare, închisă, mobilier deschis la culoare, atmosferă de vacanță. Era deja amiază, așa că aș zice că a fost un prânz mai degrabă decât un mic dejun. Eu am încercat pastele asiatice cu carne de vită, care au fost foarte bune, cu sos dulce-acrișor și bucățile de carne de vită gătită la perfecție și Marian a încercat cheeseburgerul. Iar la desert eu am avut o prăjitură cu caramel și smochine, fructe, înghețată de vanilie și un sos cald de caramel, iar Marian o tartă de migdale dacă nu mă însel cu ceva sorbet de sfeclă roșie (nu știu dacă am reținut bine denumirile că nu am reușit să le găsesc meniul online să-mi reîmprospătez memoria). Dar oricum, mâncare foarte bună, atmosfera lejeră și nu prea înțepată pentru tipul acesta de local, recomand cu căldură.

Mai departe am continuat cu o plimbare prin centru. Mie îmi place Oradea, e un oraș frumos și cochet, chiar dacă mai mic decât Clujul. Și mi-a plăcut mult și atmosfera, mi s-a părut că e plin de viață. Ne-am plimbat puțin prin Piața Unirii

Apoi ne-am îndreptat către Calea Republicii, însă mi-a plăcut și drumul între și ce-mi place foarte mult la orădeni este faptul că își pun în valoare malul Crișului, mi se pare că ar avea și Clujul ceva de învățat la capitolul acesta.

Pe pietonala de pe Republicii am dat din întâmplare peste Lăptărie, un local despre care am citit de multe ori, așa că am zis să ne oprim la un Aperol Spritz și un Sneakers Milkshake (acesta e al meu, mi s-a părut că nici o băutură nu poate fi mai potrivită într-un local numit Lăptărie). Partea de decor a localului e super. Dar e bine că se denumesc local retro, pentru că așa e și meniul (și nu neapărat într-un sens pozitiv).

Nu știam exact ce mai e de făcut prin Oradea, așa că m-am uitat pe Tripadvisor și ne-am îndreptat către Cetatea Oradea, care părea a fi un obiectiv promițător. Cetatea se află într-un parc, totul e foarte drăguț amenajat… singura problemă e că e mai mult un parc pentru cei ce vor să meargă într-un parc, nu chiar pentru cine vrea să vadă o cetate. A fost destul de puțin de văzut din ea, niște ziduri și cam atât.

Prin acest punct al zilei noastre mie începeau să mi se închidă ochii (un efect secundar al pastilelor de rău de mașină pe care le luasem dimineața), așa că ne-am întors la cazare pentru un binemeritat somn de după-masă. Seara, ne-am pornit din nou să vedem ce are Oradea de oferit dupa ce se întunecă. Pentru că trecuseră niște ore bune de la vizita la Rivo, ne era foame din nou așa că am ales American Grill. Arată puțin ca un fast food și au în meniu produse pe care le-ai găsi într-un fast food, diferența este însă calitatea ingredientelor folosite. Eu am încercat un cheesesteak sandwhich în tortilla și Marian ceva burger și a fost incredibil de bună mâncarea și bonus, după m-am simțit foarte ok (de obicei de la un fast food normal nu mă simt ok deloc). Deci un mareyes pentru American Grill.


În continuare am vrut să ne vizităm un alt prieten orădean care ne-a chemat la Bianco Milano. Un fel de gelaterie cu un mic bar în spate. Asta a însemnat desert și cocktails doi în unu pentru noi :)) Eu am încercat doua din aromele de gelato ale sezonului, Oreo și Fructul Pasiunii și Marian a început cu un Semifreddo, apoi am băut niște cafele și am încheiat cu un cocktail light.

Iar pentru a încheia seara am mers într-un pub, Lord's unde am băut câte un pahar-două de Guinness. Eram destul de obosită când am ajuns aici și n-am mai făcut poze, nu știu exact ce să vă spun despre el, era multă lume și gălăgie, chestii care pe mine mă fac să nu mă simt în largul meu. Muzica mi s-a părut un pic prea tare pentru gusturile mele. În același timp, era arhiplin, deci probabil au clienții lor care preferă acest stil. Guinness-ul a fost ok.

Mi-a plăcut în Oradea, mi se pare că stă foarte bine la capitolul localuri (ar mai fi fost multe opțiuni pe care aș fi vrut să le încerc, rămân pe data viitoare), sper că ne vom reîntoarce cât de curând.

Road Trip: Castelul Cantacuzino și Salvador Dali

Road Trip: Castelul Cantacuzino și Salvador Dali

Castelul Canacuzino s-a deschis pentru public destul de recent, în 2008, motiv pentru care și eu am auzit despre el abia acum. Iar ca să fiu complet sinceră, am auzit pentru început de expoziția Welcome Into My Brain al lui Salvador Dali și abia apoi unde se ține. Expoziția aceasta este temporară, până în 4 octombrie, deci ne-am planificat demult să venim în septembrie prin zonă ca să o prindem.

Am ajuns la castel pe la ora 16 jumate și am descoperit că tururile aici nu doar că începeau din oră în oră, dar locurile erau limitate pentru fiecare tur. Prin urmare, noi am prins locuri doar la cel de la ora 18.

Castelul în sine este frumos pe exterior, dar mai ales parcul care îl înconjoară.

Tot aici în curte am găsit "indicii" despre expoziția lui Dali, pornind de la exponate inspirate din piese sale cele mai celebre, ceasul curgător, oul, buzele-canapea etc., la restaurantul destul de fancy cu meniu inspirat din suprarealism și mai ales de micul cinematograf în aer liber, unde puteai urmări un documentar despre celebrul artist. Noi ne-am uitat la ceva din el, mai ales ca să treacă vremea mai repede până începea turul.

După încă puțin timp pierdut prin parc, am început turul. Prima parte a turului a fost parterul castelului, unde am învățat câte ceva despre familia Cantacuzino, despre care vă zic cu un pic de rușine că nu știam mare lucru. A fost o lecție de istorie bine venită. Doamna care ne-a fost ghid a vorbit frumos și clar (la microfon, yey), dar un pic cam… învățat pe de rost. Dacă vii aici direct de la Peleș cum am făcut noi, interior castelului Cantacuzino pare puțin… sărac. Este nemobilat (deși sunt expuse vreo două fotografii cu mobila, să vedem măcar cum arăta), iar comuniștii au mai dat și cu un strat de vopsea într-o culoare care mie mi s-a părut un pic nepotrivită. Însă putem vedea alte lucruri frumoase, cum ar fi decorații pe pereți, tavanele impresionante, vitralii frumoase, șeminee și terasa cu coloane frumos sculptate și o vedere superbă de care ne-am îndrăgostit.

Aici am fost cam aiurită și mi-am dat seama destul de târziu că aveam voie să fac fotografii și înăuntru, așa că nu sunt cele mai reușite, dar cel puțin vă pot arăta niște detalii.

După ce am terminat cu parterul am urcat la etaj unde ne aștepta expoziția lui Salvador Dali. Aceasta nu conține însă picturi celebre, ci schițe după romanele Tricornul, Bătrânul și Marea, Divina Comedie, Pantagruel, Faust și desene pentru cărțile de Tarot. Oricum, fiind fani Salvador Dali și eu și Marian, a fost o oportunitate bună să vedem geniul său mai îndeaproape. Aici am avut un alt ghid, o doamnă care mi-a plăcut mai mult, mi s-a părut că a vorbit mai liber, însă un pic cam obosită după cum ea însăși ne-a spus, deci poate nu la fel de înflăcărată cum ar fi fost în mod normal.

În prima încăpere avem schițe după Tricornul și după ce ghidul ne-a povestit atât poemul cât și semnificația câtorva dintre motivele lui Dali, mi-a fost destul de ușor să le înțeleg sensul. Nu le-am fotografiat pe toate, doar câteva să vă faceți o idee.

Apoi au urmat cărțile de tarot, pe care Dali le-a desenat pentru soția lui Gala, care era pasionată de cititul în cărți. În această parte ghidul ne-a povestit și despre iubirea dintre Dali și Gala.

Urmează apoi Divina Comedie, care este și încăperea cea mai mare, cu cele mai multe tablouri, semn că a fost un proiect important pentru Dali.

Pantagruel (Visele Bizare) este încăperea care pe mine m-a fascinat cel mai tare, din două motive. Unul, pentru că aceste schițe au o cromatică foarte vie și doi, pentru că sunt șocante și foarte erotice.

Schițele pentru Bătrânul și Marea nu m-au încântat la fel de tare, sunt mai simpliste, însă din câte am înțeles acestea au fost desenate printr-o tehnică diferită, pe metal.

Însă cea mai valoroasă piesa din întreaga colecție este această schiță după Faust:

Iar singurul tablou din expoziție a fost acesta:

Am terminat destul de târziu cu castelul Cantacuzino și am ajuns să ne cazăm în Brașov abia pe la 21. Plănuiam să ieșim la un bar hopping prin Brașov noaptea și să am trei articole pentru voi despre acest road trip, însă insolația de care v-am povestit articolul trecut m-a făcut să rămân în pat pentru tot restul serii, deci nu am apucat să vizităm orașul mai deloc de data aceasta.

AWSOM Powered