Browsed by
Category: Kotor



Kotor și urcarea pe munte

Kotor și urcarea pe munte

În sfârșit ajungem și la destinația principală a acestei vacanțe, Kotor. De la prima fotografie pe care am văzut-o am știut că trebuie să vizitez acest golf, patrimoniu UNESCO. Am pornit dimineața devreme, într-o zi foarte însorită, am făcut cam o oră din Sutomore cu mașina.

În zona Orașului Vechi sunt mult parcări private, este una chiar la intrare, dar era super plină (parcă tot timpul era o coadă imensă, la orice oră am trecut pe acolo), noi am mers puțin mai încolo lângă un mall, unde mai erau două mașini în fața noastră dar s-a mișcat treaba foarte rapid. Prețul e cam de 1 euro pentru o oră, dar există tot felul de reduceri în funcție de cât de mult stai (mai primești o oră gratis de exemplu), noi de exemplu am plătit mai puțin decât ne-am calculat.

Chiar înainte de a intra în orașul vechi este un chioșc de info clienți de unde se poate lua gratis o hartă. Mi s-a părut folositoare pentru că am reușit cu ajutorul ei să ne facem un traseu și să vedem toate clădirile importante, plus că și scria ce anume erau. După cum vă puteți imagina am o grămadă de poze cu orașul vechi, cred că genul acesta de locuri sunt preferatele noastre, cu străduțe mici, pietruite, clădiri pline de istorie.

Nu știu dacă pot să vorbesc despre Kotor fără să fac o comparație cu orașul vechi din Dubrovnik. Seamănă foarte mult la aspect, Kotor parcă e mai mic și Dubrovnikul are mai multe muzee și lucruri de vizitat în interior. În Kotor nu am vizitat nimic, am vrut să intrăm la muzeul pisicilor, mi s-a părut ceva original, dar nu era nimeni la intrare și n-am avut răbdare să așteptăm să apară.

Există multe terase și restaurante în orașul vechi, ca în orice oraș turistic care se respectă. Am vrut să ne punem să mâncăm la Pizzeria Sara, dar după vreo 15 minute de așteptat în care nu ne-a luat nimeni comanda, ne-am mutat pe terasa alăturată la The Square Pub, unde am avut parte de servire ok. Eu n-am mai mâncat că îmi trecuse pofta, dar Marian a încercat ceva cărnăciori tradiționali și i-au plăcut.

Apoi ne-am luat inima în dinți și ne-am îndreptat spre urcarea pe zidurile cetății. De jos se vedea așa:

Costă 3 euro de persoană parcă și sincer la ce urcuș urmează cred că ar fi fost frumos să ne plătească ei pe noi :)) Dacă ajungeți aici și vreți să faceți această urcare vă recomand echipment de sport, neapărat niște adidași care nu alunecă și multă multă apă. Noi ne-am luat două sticle de 0,5l cu noi și le-am terminat după primele două ture de scări. Noroc că undeva pe la jumătatea drumului era un vânzător ambulant și am mai luat 1l de la el.

Urcarea se face oarecum în zig-zag, sunt scări, dar nu încape decât o persoană pe ele și toată lumea urcă și coboară prin același loc, deci câteodată mai trebuie să o iei pe lângă. Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese, ca să zic așa, deci dacă nu vreți să vă lăsați sufletul acolo, vă recomand să nu vă grăbiți, să vă mai opriți din când în când să admirați priveliștea. La fiecare nivel al urcării ai o altă perspectivă asupra golfului, ceea ce e foarte tare.

În general aș zice că ai nevoie de o condiție fizică excelentă să ajungi sus, dar dacă n-ai, măcar niște resurse interioare care să te motiveze. Pe mine m-au ajutat niște mantre buddhiste pe care le-am citit într-o carte pe plajă cu o zi înainte.

După cum puteți observa și din poze, cu cât urcam mai sus, cu atât vremea de întuneca. Pe când am ajuns în cel mai înalt punct, fix lângă stegulețul roșu, a început să plouă.


Când am ajuns sus și m-am uitat în jurul meu, am realizat că sunt la același nivel cu munții din jur și că practic am urcat un munte. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viața mea, dar am simțit și un mare nivel de satisfacție pentru faptul că am reușit. Lucuri de genul acesta îți dau mare încredere în tine.

Asta e, pozele mi-au ieșit un pic plouate, dar asta e amintirea cu care am rămas acolo. Cu norii atât de aproape că puteam să-i ating, ploaia rece și picioarele tremurându-mi după efortul depus. Am rămas aici vreo jumătate de oră (ne-am ascuns sub niște ruine) până a încetinit ploaia, ne-a fost un pic frică să coborâm când turna cu găleata. Am înțeles că în Kotor plouă des, mi-e ciudă că nu m-am gândit să-mi iau o pelerină cu mine.

Coborârea n-a fost nici ea ușoară, dar a mers mult mai rapid decât urcarea, a trebuit doar să fim extremi de atenți cu scările ude.

A fost greu și frumos în același timp, am învățat multe despre efortul fizic pe care sunt capabilă să-l depun, mi-am depășit niște limite. Dacă aș mai face-o odată? Da, merită!

AWSOM Powered